luni, 23 martie 2009

Mi-e dor de mine, atunci cand nu ştiam ce înseamnă oboseala, răutatea, cand tot ce îmi doream era sa cresc.
Mi-e dor de orele în care îmi aşteptam părinţii de la servici, cu gandul la "ceva dulce", de parfumul zilelor de Paste petrecute la bunici. S-au dus zilele în care leneveam in pat si glasul mamei ma îndemna sa mai citesc o carte.
Mi-e dor de ochii mei, cei care zăreau toate gazele, flori si sclipiri de pietre, detalii pe care nu le mai vad astăzi. Spre ce lucruri superficiale mi s-a îndreptat privirea?





Un comentariu:

  1. Bine zis! Si mie mi-e dor de anii aia! Dar nu sunt de acord cu faptul ca nu aveam griji! Si atunci aveam visuri, sperante, asteptari, dezamagiri. Daca ne certam cu colegul de banca la gradinita era la fel de grav cu a suferi o dezamagire-n dragoste acum. Proportiile morale erau identice, doar cele fizice mai mici.
    Important e ca eram mai nebuni, mai indrazneti si mai profunzi. Felicitari pntru ideea postarii!

    RăspundețiȘtergere