Mi-e dor de mine, atunci cand nu ştiam ce înseamnă oboseala, răutatea, cand tot ce îmi doream era sa cresc.

Mi-e dor de orele în care îmi aşteptam părinţii de la servici, cu gandul la "ceva dulce", de parfumul zilelor de Paste petrecute la bunici. S-au dus zilele în care leneveam in pat si glasul mamei ma îndemna sa mai citesc o carte.

Mi-e dor de ochii mei, cei care zăreau toate gazele, flori si sclipiri de pietre, detalii pe care nu le mai vad astăzi. Spre ce lucruri superficiale mi s-a îndreptat privirea?

Cum am putea sa nu-i iubim?