O femeie trece prin multe stari sufletesti. De ce? Pentru ca poate. Pentru ca asa a fost creata. Dar de multe ori, starile ii sunt starnite de catre vibratiile din juru-i. Usor, face diferenta dintre prieteni si cunostinte. Ce merita si ce nu. Trecut si viitor. Realizeaza ca nu trebuie sa vezi zilnic un om pentru a sti ca este mereu acolo pentru tine si mai afla ca are lume multa in jur, dar oameni putini.
Iar daca necuratul a pus-o sa bage divort, asta e cu totul alta poveste.
Dupa casatorie, toti o respecta, o felicita, o vad mai frumoasa si mai despteapta, like-urile curg si linguseslile sunt multe. Daca insa se desparte, totul se injumatateste: prieteni, iesiri, respect, suflet...
Am observat cum deja nu mai e vazuta ca facand parte din gașca: da, grupul ala de fete vesele care discuta doar despre fericirea de cuplu, despre ce vor manca seara si dimineata impreuna cu iubitul si unde isi vor petrece sarbatorile si vacantele, impreuna desigur cu celelalte cupluri-jumatati. Brusc, prietenele cele mai apropiate devin sotiile sotilor lor, iar cele vechi sunt vizitate mai rar, ca pe rudele de la tara . Ele, citez: ˝nu vor face o astfel de prostie, caci doar oamenii prosti se despart si nu vor sa lupte impreuna˝. 💍
M-as intreba: pana unde sa lupte? Pana ce isi scot ochii unul altuia, pana ce nu mai ramane farâma de suflet in tine? Dar pentru unii e de neinchipuit ca uneori oamenii se schimba si confunda cutezanta si iertarea cu imprudenta si lasitatea. Si spun iertare, da, caci o despartire înseamna de fapt iertare. Te ierti pe tine, caci nu mai poti continua, te ierti ca te-ai indepartat de la un vis demult avut, il ierti pe celalalt si te rogi sa isi gaseasca adevarata fericire. Asta e o despartire adevarata, chiar daca pana la final se lasa cu lacrimi, certuri si alte minunatii.
Daca e divortata, nu mai da sfaturi bune, caci nu a stiut sa isi ofere ei inseși. Nu stie cu ce se ˝mananca˝ viata, caci nu a stiut sa o traiasca pe a ei si nici sa ˝tina casa˝ nu stie, caci altfel nu mai ajungea astfel. Bullshit!
O fata mi-a spus ca ea nu si-ar putea rata vreodata asa viata, caci asta i se pare un mare esec. Ar fi, daca dupa asta nu ai mai face nimic. Daca te-ai resemna si ai sta ca o leguma. Cum altfel ar putea fi un esec?
O despartire te face sa te indepartezi, dar nu de oameni in sine, ci de aberatile lor, de mila aia din ochii lor si de incurajarile alea fara substanta. Desigur ca ei nu inteleg nici asta. Daca nu esti ca ei, ceva e in neregula cu tine. Esti sunat, vizitat, cautat tot mai rar. Esti altfel.
Si ce? Mai bine putini si buni. ღ
Ce surpriză, nu-i așa? să descoperi că toți oamenii din viața ta erau mai aproape de un set de idei preconcepute decât de tine! Majoritatea se pare că funcționează în acest fel... Uite, eu tot nu sunt împăcat cu a fi dintre cei ”puțini”; nu neapărat și ”buni”, deși mă străduiesc. După ce ți-ai recăpătat puterea personală poți să-i iubești doar că realizezi că ei nu te pot iubi la rândul lor; pentru că nu pot respecta diferitul tău. Asta poate fi mai deranjant decât că tind să te îndepărteze de ei. O asemenea persoană, ca cea la care v-ați referit în post-are, nu are de ales decât să compenseze lipsa de iubire a celorlalți cu iubire proprie și să iubească din ce în ce mai mult. Și pentru că o asemenea persoană devine singură, trebuie, pentru a se apropia de ceilalți, să născocească tot felul de mijloace de a se lega de lucrurile cunoscute lor. Câteodată este o aventură, alte dăți e doar un efort fără prea multe rezultate...
RăspundețiȘtergereCred că am mers prea departe față de contextul post-ării dumneavoastră, nu-i așa? Vorbeați despre o persoană care rămâne singură între cunoscuți după ce a renunțat la o căsătorie nocivă. O asemenea persoană, cel mai adesea, caută noi prietenii și un nou mariaj, pentru că vechile relații nu mai pot fi refăcute. Probabil că noile relații au mai mari șanse de succes alături de oameni care au trecut deja prin susținerea de unii singuri a diferitului propriu în fața lumii; de aici s-ar putea naște respect. Pentru că altfel relațiile riscă să devină doar reasumarea unor roluri sociale încărcate de preconcepții, nu? Și libertatea pe care ne-am câștigat-o ieșind ”din rândul lumii” nu ne-ar da pace în condițiile vechilor dependențe. În orice caz, indiferent de tipul relațiilor, cred că fără ele nu se poate - că suntem construiți pentru a deveni fericiți, cumva, în mijlocul semenilor noștri; chiar dacă pentru a recunoaște semeni în oameni e nevoie uneori de un efort al imaginației. Și știți ce? Cred că numai cei liberi pot ajunge să fie cu adevărat fericiți. Pentru că au prilejul să învețe să iubească cu adevărat.
RăspundețiȘtergereSper că nu vi s-au părut prea nelalocul lor cuvintele mele :) Mi-am dat seama că e un blog așa, mai mult între fete, dar mi-a plăcut energia pe care ați pus-o în post-area asta. Știți, cred că i s-ar fi potrivit mai mult o poză ca cea din 4 ianuarie, dar cu zăpada împrăștiată înspre cadranul aparatului foto.
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc pentru plăcerea cunoștinței. Vizita aici a fost înviorătoare!
Andrei, inimaluiandrei.simplesite.com
Buna,
RăspundețiȘtergereImi cer scuze ca timp de atâtea luni nu am vazut raspunsurile, insa a fost o perioada in care nu am mai avut timp si energie sa intru pe propriul blog... chiar o perioada nefericita, dar aveti perfecta dreptate, doar cand esti liber simti cu adevarat ce e fericirea! Multumesc mult!